Problema libertății cuvântului în Europa: o poveste cu aspect moralizator

de Paul Coleman

După ce s-a fost acceptat că încriminarea cuvântului este o metodă dezirabilă de a produce cetățeni mai buni, găsirea unui punct de oprire s-a dovedit a fi aproape imposibilă. Deși SUA protejează prin lege libertatea de exprimare care îi lipsește Europei, o cultură a cenzurii se ivește și acolo. 

Ca urmare a ordonanței din ultimul an cu privire la căsătoriile între persoane de același sex, Obergefell v. Hodges, site-ul de știri al Pennsylvaniei, PennLive, a publicat un editorial în care se explica „Ca urmare a ordonanței de vineri, PennLive/The Patriot-News nu va mai accepta mai mult, nici nu va tipări, editoriale și scrisori deschise care să se opună căsătoriilor între persoane de același sex.” O asemenea opoziție a fost etichetată drept „homofobie”, care de asemenea a fost etichetată drept rasism. Toate au făcut decizia „destul de simplă.” După o izbucnire de excalmații publice, publicația și-a revizuit politica și a constatat că scrisorile către editor cu privire la chestiunea căsătoriilor între persoane de același sex va fi permisă „pentru un timp scurt”.


Dar imaginează-ți o lume în care cenzura nu este autoimpusă,  ca în cazul PennLive, ci impusă de stat după o amenințare cu sancțiuni criminale—unde opoziția față de ortodoxia culturală și politică predominantă nu înseamnă doar o scrisoare netipărită, înseamnă ofițeri de poliție la ușă. Ne putem imagina aceasta întâmplându-se în dictaturi depărtate. Dar în realitate, asemenea scene devin din ce în ce mai obișnuite în Europa. Episcopii catolici sunt subiecte de investigație a poliției, desenele animate pot fi criminale, iar dezbaterile private duc la persecutori. 

Europa are o problemă cu libertatea cuvântului. Aceasta trebuie să servească ca o avertizare pentru Statele Unite.

Apariția legilor cuvântului în Europa

Pentru a înțelege actuala situație din Europa, trebuie să privim înapoi spre mijlocul secolului trecut. După cel de-Al Doilea Război Mondial, comunitatea internațională s-a unit și a înființat Națiunile Unite. Apoi, statele membre ale corpului nou format au început să redacteze și au adoptat fundamentala Declarație Universală a Drepturilor Omului (1948), atunci încă neobligatorie, și o serie de tratate legate de drepturile omului, inclusiv Convenția Internaționlă de Eliminare a Tuturor Formelor de Discriminare Rasială (1966) și Convenția Internațională a Drepturilor Politice și Civile (1966).

În timpul redactării acestor trei documente, chestiunea libertății de exprimare a fost dezbătută frenetic. Două viziuni opuse s-au ivit. Pe de o parte, erau democrațiile liberale occidentale—Statele Unite, Canada și Europa Occidentală—toate susținând protecția consolidată a libertății cuvântului. Delegatul american Eleanor Roosevelt, de exemplu, susținea că restricționarea cuvântului nu numai că e inutilă, ci chiar vătămătoare, subliniind că „orice critică a autoritățile publice sau religioase ar putea fi foarte ușor descrisă drept incitare la ură și în consecință interzise.” Și delegatul britanic Lady Gaitskell a susținut că libertatea cuvântului este „piatra de temelie pe care multe alte drepturi ale omului au fost construite.”

Pe de altă parte, Uniunea Sovietică și națiunile conduse de comuniști din Europa, toate au susținut mai mari restricții asupra cuvântului. După cum delegatul sovietic Alexandru Bogomolov a explicat în 1947, „Nu s-ar putea spune că a interzice pledoaria pentru ură rasială, națională sau religioasă, ar constitui o violare a libertății presei sau a liberătății cuvântului . . . Libertatea presei și libertatea cuvântului ar putea servi ca pretext pentru propagarea viziunilor care otrăvesc opinia publică.” În mod similar, reprezentatul cehoslovac „considera că nu este dovadă de democrație faptul că mișcările orientate împotriva urii și discriminării erau lăsate să existe.”

Tratatele internaționale ale drepturilor omului prezintă pozițiile foarte diferite ale autorilor. Există un accent puternic pe libertatea de exprimare în cadrul documentelor, dar națiunile conduse de comuniști au introdus cu succes niște restricții curpinzătoare asupra exprimării, inclusiv interdicții asupra propagării „urii”. Și cu toate că regimurile totalitare care au stimulat asemenea restricții au căzut de mult, proviziile pe care le-au introdus rămân. În mod tragic, națiunile europene care odată apărau libertatea cuvântului la nivel internațional și votau împotriva restricțiilor, acum au decretat legile cu privire la „hate speech”, ce au fost solicitate de aceste tratate.

SUA, pe de altă parte, n-a făcut așa ceva. La semnarea Convenției Internaționale pentru Eliminarea Tututor Formelor  de Discriminare Rasială, SUA  a clarificat că „Constituția și legile Statelor Unite conțin protecții considerabile a liberății cuvântului, expresiei și ascoierii. În consecință, Statele Unite nu acceptă nici o obligație de a restricționa aceste drepturi.” În mod asemănător, la semnarea Convenției Internaționale a Drepturilor Politice și Civile, SUA a introdus o rezervă, afirmând că tratatul „nu autorizeată sau solicită vreo legislație sau altă acțiune de la Statele Unite care ar restrcționa dreptul la libertatea cuvântului și asocierii, protejat de Constituția și legile Statelor Unite.”

SUA și-a apărat protecțiile constituționale ale libertății cuvântului, atât la nivel internațional, cât și pe plan intern. Europa, în orice caz, a mers în direcția opusă. 

Răspândirea legilor cuvântului în Europa

Ca urmare a restricțiilor asupra cuvântului de inspirație sovietică adoptate la nivel internațional, națiunile Europei s-au grăbit să introducă legislații „hate speech” la nivel național și au lărgit raza de acțiune a acestor legi de atunci. 

De la semnarea acestor tratate internaționale acum o jumătate de secol, proliferarea legilor cuvântului în Europa a continuat cu viteză înfricoșătoare. Întâi s-a aprobat că discursul rasist este criminal, apoi discursul împotriva religiei, iar în timpurile recente, discursul care este „homofob” sau „transfob”. În unele țări, limbajul considerat sexist a fost de asemenea scos în afara legii. După ce s-a acceptat că încriminarea cuvântului este o metodă dezirabilă de a produce cetățeni mai buni, găsirea unui punct de oprire s-a dovedit aproape imposibilă și, pentru cei de la putere, complet indezirabilă. 

Astăzi, sute de legi pentru discurs penal există în Europa. În Austria, de exemplu, „insultarea și înjosirea cu intenția de a viola demnitatea umană a altora”, aduce pedapsă cu închisoarea de doi ani.  Insulta este de asemenea o ofensă criminală în Germania, dar o răsucire a fost adăugată—codul criminal confirmă că „proba adevărului faptului afirmat sau propagat nu exclude pedeapsa.” În Grecia, „insultarea lui Dumnezeu în public” aduce pedeapsă cu închisoare de doi ani, iar în Danemarca, insultarea steagului Națiunilor Unite aduce aceeași pedeapsă. În Ungaria, statul însuși poate fi o victimă a „hate speech”: incitatea urii împotriva națiunii ungare aduce sentința cu închisoarea pe trei ani. 

Legi similare sunt în toată Europa. Aceste legi sunt folosite în mod viguros—nu împotriva oricui tot timpul, desigur, deoarece supravegherea cuvintelor unui continent întreg s-ar dovedi imposibilă.... În loc, asemenea legi în mod inevitabil se întorc împotriva oamenilor care nu împărtășeșc viziunile statului cu privire la anumite subiecte politice controversate. În Europa secolului XXI, discuțiile despre imigrație și islam au un risc ridicat. După cum următoarele exemple arată, exprimarea convingerii că căsătoria este dintre un bărbat și o femeie sau că sexul trebuie rezervat pentru o asemenea căsătorie, devine o activitate din ce în ce mai periculoasă.

Abuzul legilor europene ale cuvântului

În ultimul deceniu, cel puțin cinci episcopi catolici au fost anchetați de poliție pentru că au menționat homosexualitatea în timpul predicilor sau a interviurilor pentru ziar

În 2007, André-Mutien Léonard, atunci episcop de Namur (iar acum arhiepiscop al Belgiei), a spus într-un interviu pentru ziar că căsătoria este „prin definiție, o uniune stabilă între un bărbat și o femeie” și că homosexualitatea este „anormală”. Léonard a fost urmărit în justiție de autoritățile belgiene pentru „stigmatizarea” homosexualilor, dar a fost achitat după ce curtea a decis că comentariile n-au fost atât de severe în cât să fie condamnat penal. 

În 2012, episcopul Juan Antonio Reig Plà a ținut o predică de Vinerea Mare la Madrin, Spania, ce a fost transmisă de televiziunea de stat, în care s-a referit la homosexualitate. Un număr de grupuri de activiști au creat o furtună media și au făcut plângeri penale, iar Procurorul General al Spaniei și Procurorul Madridului, au afirmat că episcopul a „incitat discriminare și ură.” 

În 2014, un procuror spaniol a fost de acord să-l ancheteze pe cardinalul Fernando Sebastian Aguilar după ce a numit homosexualitatea, „modalitatea defectă de exprimare a sexualității.” Grupul lobby care a solocitat ancheta a afirmat că cuvintele cardinalului „au incitat în mod clar la ură și discriminare” și a susținut de asemenea că „Spania este o țară modernă și una seculară, iar aceste tipuri de declarații din partea bisericii trebuie pedepsite.” Ancheta a fost în scurt timp abandonată.

Iar în 2015, a început o anchetă penală împotriva lui Vitus Huonder, episcop catolic al orașului Chur, Elveția, pentru citatea unor pasaje biblice din Vechiul Testament, în timpul unei cuvântări despre căsătorie și familie. Potrivit unei declarații de presă din partea Crucii Roz, un grup umbrelă al grupurilor lobby LGBT elevețiene, episcopul a „incitat oamenii la crimă și violență.” Crima cere o pedeapsă de trei ani, dar în acel timp, nici o acțiune n-a fost făcută. 

Poliția este nonconfesională în aplicarea legilor „hate speech”, iar predicatorii evanghelici de stradă din Britania sunt de asemenea ținte regulate. În 2008,  Anthony Rollins a fost arestat pentru că a predicat că conduita homosexuală este greșită din punct de vedere moral, comentarii auzite de un trecător, care a chemat poliția. Rollins a fost ținut într-o celulă a poliției mai mult de trei ore înainte de a fi eleibareat. În 2010, Dale McAlpine a fost arestat după ce i-a zis unui ofițer de poliție că „Biblia spune că homosexualitatea este un păcat.” McAlpine a fost luat într-o dubă și—după șapte ore petrecute într-o celulă de poliție—a fost acuzat de folosirea unor „cuvinte amenințătoare, abuzive sau insultătoare sau comportament ce poate cauza hărțuială, teamă sau suferință.” O cameră ascunsă prins întreg incidentul pe video și toate acuzațiile au căzut.

În 2011, poliția l-a acuzat pe John Craven, în vârstă de 57 de ani, de ofensă penală, dupăce doi adolescenți l-au abordat și l-au întrebat ce crede despre homosexualitate. Craven a citat din Biblie și a spus că „deși Dumnezeu urăște păcat, îl iubește pe păcătos.” Adolescenții au spus poliției că au fost insultați de răspunsul lui și Craven a fost arestat. A fost ținut în arest peste 19 ore înainte de a fi elibarat fără acuzații.

În 2014, Tony Miano a fost arestat și ținut noaptea într-o celulă de poliție pentru a predicat în public despre „păcatul sexual”, inclusiv „adulterul, promiscuitatea și practca homosexuală.” Acuzații au fost până la urmă anulate după ce un material video a arătat că acuzațiile aduse lui Milano erau false. 

Marea majoritatea cazurilor de „hate speech” din Europa nu ajung nicăieri. De fapt, în exemplele de mai sus, Rollins, McAlpine și Craven, toți au pus cu succes sub acuzare poliția pentru arest greșit. Unii ar putea sugera că, așadar, nu avem de ce să ne îngrijorăm prea mult. Libertatea cuvântului câștigă în cele din urmă. Dar unui asemenea răspuns îi lipsește un punct. Marele pericol al legilor hate speech stă nu în condamnări de succes, ci în cultura cenzurii pe care legile de creează:  o cultură în care fraza „nu poți spune asta” este ceva obișnuit, unde cetățenii nu știu limita dintre permis și nepermis, unde fiecare simte că el sau ea se plimbă pe ouă. 

Dreptul penal joaă un rol puternic în semnalarea diferenței dintre comportament acceptabil și neacceptabil. Așadar, nu este surprinzător că un continent care a îmbrățișat cenzura criminală, a văzut de asemenea apărând o cultură a cenzurii. Dintr-un punct de vedere europan, SUA este remarcabilă. Deși are protecțiile legate pentru libertatae cuvântului căreia îi lipsește Europei, o cultură a cenzurii se ivește în SUA, de asemenea. 

Libertatea cuvântului în America

După adoptarae Primului Amendament și a tuturor protecțiilor pe care le aduce, după ducerea eforturilor de apărare a libertății de exprimare la nivel internațional, așa cum tratatele fundamentale au fost redactate și după ce s-a dezvoltat o jurisprudență puternică a libertății de exprimare în timpul secolului 20, astăzi SUA se vede îmbrățișând metalitatea de cenzură din Europa. 

La campusurile colegiilor, viitorii lideri cuprind de bună voie o dispunere de măsură de cenzură, ce include termenii “trigger warnings,” “speech codes,” “free speech zones,” “safe spaces,” și “no platforming.” Mulți dintre aceștia ținetes în mod caracteristic pe cei care cred în căsătoria tradițională. Profesori de seamă solicită reglementări pentru “hate speech” ce ar trece de obsacolul Primului Amendament. Angajații sunt dați afară de la lucru pentru discutarea în privat a viziunilor lor despre căsătorie și sexualitate. După cum am văzut, presa dorește să se cenzureze pe ea însăși fără vreun mandat guvernamental. 

Europa de bunăvoie a decăzut pe calea cenzurii, iar acum apare a fi un foarte mic punct care se vede. După cum doi judecăți ai Curții Europene a Drepturilor Omului au opinat recent într-un caz ce implica manifeste „anti-LGBT”, „opiniile extremiste pot aduce mai multe prejudicii decât restricțiile asupra libertății de exprimare.”Aceasta este mantra Europei și va fi greu de învins.

SUA n-a urmat aceeași cale legală, dar pare să adopte o mentalitate similară. Dacă americanii nu iau în seamă avertizările din Europa, cât va dura până legea se va schimba și scrisorile către editor nu doar că vor fi interzise, ci și raportate la poliție?

Paul Coleman este director și consultat senior la ADF International și autor al Censored: How European “Hate Speech” Laws are Threatening Freedom of Speech. A doua ediție a fost lansată pe 15 iunie 2016.

sursa: Public Discourse