Neagu Djuvara: Zece argumente în favoarea continuității românilor la nord de Dunăre

Iată acum în ce fel se pot grupa argumentele noastre în favoarea continuității:

1.Cazuri de evacuare totală a unui ținut, fără să fi fost la origine vreo mare înfrângere, nu prea cunoaștem în istorie, iar goții (barbarii din pricina cărora Aurelianus ar fi ordonat păsăsirea provinciei) nu s-au arătat a fi distrugători pe unde au trecut sau pe unde s-au așezat. În cazut Daciei, avem chiar dovezi că unii localnici îi călăuzeau pe goți prin trecători, pentru a ataca armata romană! Într-un document, un episcop afirmă că adesea localnicii preferau stăpânirea unor șefi barabari care se mulțumeau cu o dijmă din bucate, pe când fiscul administrației romane îi strivea fără milă.



2.Marele nostru arheolog Vasile Pârvan a descoperit două documente din veacul al IV-lea, în care un „rege” al goților de prin părțile noastre, la nord de Dunăre, își zice „jude” - or, acesta nu era un titlu onorific pe care să i-l fi putut conferi împăratul de la Constantinopol (cum ar fi patriciu, despot sau cezar), era doar numele pe care localnicii daco-romani îl dădeau căpeteniilor lor admnisitrative peste o grupare de sate sau peste o vale, judecători și administratori (termen ce se va păstra până târziu, cum vom vedea). Înseamnă că acest rege barbar domnea la nord de Dunăre peste populații de limbă latină și a vrut să-și zică cum numeau supușii lui localnici pe șefii lor.

3.Afirmația că ar fi dispărut orice urmă de inscripții latine în Dacia, o dată cu retragerea legiunilor și administrației, e eronată. Câteva s-au mai găsit, din secolele al IV-lea și al V-lea, ce drept, rare - lucru explicabil prin părăsirea generală a orașelor (urbelor): fenomen de ruralizare totală. Puținele documente scrise ce s-au mai găsit, din veacurile ulterioare, nu vorbesc decât de domnitorii barbari, care joacă un rol în războaie și în politică, nu și de țărani localnici) de care barbarii războinici au totuși nevoie ca să le asigure hrana) - aceasta fiind o constantă în istoria universală: despre populațiile imperiilor prăbușite nu se mai vorbește, ci numai despre noii stăpâni.

4.Tăcerea documentelor (argumentul a silentio) nu este un argument valabil. Să lăsăm deoparte încrederea exclusivă, aproape superstițioasă, în documentul scris. Istoria nu se reconstituie numai cu documente scrise. În aceeași perioadă care ne privește, în „mileniul întunecat”, nu se pomenește nicăieri de latinofonii din Elveția (Rhetia), care mai vorbesc și azi limba romanșă; iar, și mai aproape de noi, despre albanezi n-avem nici un document timp de o mie de ani (tăcere documentară și mai lungă decât la noi); dar vecinii lor, greci sau slavi, n-au putut susține că albanezii au picat din cer acolo unde-i găsim și azi și unde sunt semnalați din Antichitate.

5.Apariția târzie a românilor în documentele oficiale maghiare are o expilcație simplă: de abia prin secolele al XII-lea-al XIII-lea sunt destul de prezente structurile feudale maghiare și autoritatea regală pentru a se impune; atunci comunitățile stătești, juzii, cnejii români, strânși de fiscul ungar sau chemați la vreo judecată, au nevoie de cancelaria regală sau de o autoritate locală, pentru recunoașterea drepturilor lor stămoștești. Notați cum o seamă de cuvinte din română, cu conotație juridică, sunt de origine maghiară: a făgădui, a tăgădui, a bănui, a chibzui, a îngădui, a mântui... îl numim pe Christos Mântuitorul, cu un cuvânt provenind dintr-un radical de origine maghiară! Dacă românii ar fi venit în Ardeal abia în veacurile al XII-lea-al XIII-lea, cum să ne închipuim că ar fi asimilat asemenea noțiuni esențiale, fără mai mai multe veacuri de conviețuire cu ungurii, și să le fi răspândit apoi în tot spațiul locuit de români?

6.Simptomatic e faptul că, în unele documente, românii (valahii) sunt localizați în „păduri”, adică în întinse ținuturi împădurite, fiindcă acolo, în dumbrăvi înconjurate de codri deși, se adăposteau lesne împotriva călărimii năvălitorilor! Astfel, puțin după 1200, regiunea Făgărașului e denumită într-o „chartă” regală de donație către coloniști germani (sașii) silva Blacorum et Bissenorum „pădurea valahilor și a pecengilor”. Dacă românii ar fi fost, cum se pretinde, păstori nomazi veniți din sud și colonizați de curând, s-ar fi retras ei cu oile în păduri? Arheologul Radu Popa - decedat prea timpuriu - ne-a atras atenția și asupra altor regiuni din Ardeal calificate întâi silvae (sau sylvae), înainte de a fi prefăcute în „comitate” administrative, adică guvernate de comiți (sau conți) maghiari.

Mai mult: această identificare între întindere păduroasă și „regiune ocupată de valahi” o găsim și la sud de Carapați, adică în Muntenia de azi! Știți ce însemnă Vlașca? Înseamnă în limba slavă „țară valahă”... Dar Codrul Vlăsiei? (Din care numai o infimă bucată mai dăinuiește azi, la nord-vest de București, dar care acoperea, în Evul Mediu, o imensă înindere.) Vlasi e în slavă pluralul lui vlah (valah, român), deci înseamnă Codrul românilor. Până și numele județului Teleorman e tot dovadă a unei regiuni de pădure deasă, în care se adăposteau băștinașii, căci în limba türk (pecengă sau cumană) deli orman înseamnă „pădure nebună”! Deci nu numai pădurile din Ardeal, ci și cele din șesul muntean erau, la începutul Evului Mediu, locuite în continuare de strămoșii românilor dinainte de amestecul cu slavii, căci, altfel, aceștia nu le-ar fi numit „vlăsii”!

Să ne înțelegem, când zicem păduri (sylvae), trebuie să ne închipuim imense întinderi împădurite, cât un județ sau două, în mijlocul cărora se aflau, ici-colo, ori locuri neacoperite în chip natural, ori dumbrăvi întinse croite de om, despădurite și desțelenite, și unde puteau trăi comunități întregi cultivând meiul, ceapa sau varza și crescând vite, porci și păsări. Acolo erau relativ mai feriți de năvala nomazilor călări. Dar avem surse care ne dezvăluie cum dibuiau totuși nomazii acele „oaze” locuite: prin observarea de departe a zborului în cer al ereților sau vulturilor. Când îi vedeau rotind mereu deasupra unui loc, știau că pândesc acolo, la verticală, gunoaie sau mortăciuni - și se îndreptau către acel punct.

7. În privința cuvintelor pretins bulgărești sau macedonene din limba română - strămoșii noștri n-au avut nevoie să locuiasă în Balcani pentru a le prelua: sunt cuvinte comune triburilor slave din tot sud-estul european, din care destul de multe trebuie să se fi așezat la nord de Dunăre, pe mai tot cuprinsul țării noastre (sunt semnalalte în documente nuclee slave în tot spațiul carpato-dunărean, până în veacul al XIII-lea). De altfel, fosta Dacie aureliană, unde s-ar fi retras strămoșii românilor, a fost cotropită de triburi slave apusene, care au dat limbile sârbă și croată, pe când slavismele din română aparțin grupului slav de răsărit, care a dat bulgara și macedoneana (strâns înrudită cu bulgara). Slavii, în spațiul nostru carpato-dunărean, au ocupat mai cu seamă văile rodnice, unde ne-au lăsat până azi urme prin nume de râuri (relativ grupate): Dâmbovița, Ialomița, Prahova, Neajlov, Milcov, Bistrița... De abia încetul cu încetul s-au amestecat ei cu vecinii lor vlahi băștinași și s-au lăsat românizați.

Lingviștii, pe baza legilor de evoluție a limbii, afirmă că fuziunea dintre latina târzie a vlahilor și limba slavă a nou-veniților nu a început decât abia prin veacul al IX-lea, când prefacerea latinei târzii în ceea ce am putea numit „preromâna” era de-acum închegată; de aceea, influența slavei asupra structurii gramaticale a limbii noastre (sintaxă) și asupra formei cuvintelor (morfologie) e aproape nulă, ea fiind masivă în schimb în domeniul vocabuluarului; comparați de pildă cu franceza: amestecul între galo-romani și popoarele germanice - franci, burgunzi etc. - a fost mult mai timpuriu și a afectat deci mult mai adânc limba neolatină, mai cu seamă în morfologie, în fonetică.

8.Cât despre pretinsele împrumuturi din albaneză (de ce trebuia o populație romanizată, deci mai înaintată în cultură, să împrumute ea de la vecinii albanezi, mai barbari, rămași neromanizați?), lingviștii de azi tind mai curând să explice asemănările dintre română și albaneză - doar câteva zeci de cuvinte - printr-o origine indo-europeană comună.

Tot astfel nu e nevoie să ne închipuim o ședere a strămoșilor noștri la sud de Dunăre pentru a explica strânsa rudenie a dacoromânei cu dialectele aromân și meglenoromân, căci același amalgam de popoare, mânuind aceeași latină balcanică târzie, poate da rezultate similare și la o mie de kilometri distanță. De altfel avem în dacormână câteva exemple de plante sau de materii care nu se găsesec la sud de Dunăre; cum ar fi fost ele păstrate în limbă o mie de ani dacă strămoșii noștri s-ar fi aflat cu toții strămutați la sud? Dau un singur exemplu, însă grăitor: cum să se fi păstrat cuvântul „păcură” (<lat. picula) la sud de Dunăre, când păcura, adică petrolul brut, țițeiul, nu țâșnea natural decât la poalele Carpaților?

9. Istoricii unguri se străduiesc acum să nege orice valoare a unui document capital, și anume cronică scrisă în latinește pe la anul 1200 de un „notar” anonim al regelui Bela al Ungariei - cronicar desemnat de aceea în istoriografie cu numele de „Anonymus” -, document, zic, capital pentru istoria noastră, fiindcă, bazat probabil pe o cronică anterioară, povestește cum ungurii, pătrunzând în Transilvania și Banat, de la vest către est, au dat de trei voievodate locuite de români și slavi. (Informația că maghiarii, după ce au trecut Carpații de Nord, au dat de valahi [volohi] e consemnată și într-o cronică rusească și mai veche, cunoscută sub numele de Cronica lui Nestor, ceea ce reprezintă o sursă cu totul independentă.) Un singur punct tare în argumentarea criticilor lui „Anoniymus”: acesta pomenește și de cumani printre neamurile aflate atunci în Transilvania, or, cumanii n-au pătruns în părțile noastre decât vreo o sută cincizeci de ani după pecengi și unguri. Dar asemenea „telescopări” cronologice se găsesci adesea în cronici (iar aici, pentru a explica confuzia, se mai adaugă faptul că pecengii și cumanii vorbeau cam aceeași limbă).

Numele celor trei „voievozi”, Glad, Menumorut și Gelou, sunt și ele sursă de polemici. Numai ultimul e prezentat ca valah, și istoricii unguri fac eforturi să găsească numelui vreo origine maghiară, cu toate că insistă asupra descrierii sărăciei acelei populații și a slabei înarmări a ostașilor voievodului! Noi ne-am obișnuit să scriem Gelu, pronunțând ca în româna modernă: djelu. Or, g în latina savantă a cronicarului trebuie să se fi pronunțat g dur (ghe), iar diftongul ou trebuie de asemeni păstrat, ceea ce ne dă Ghelou, deci probabil deformarea unui românesc Ghelău. Și tocmai în regiunea Clujului, desemnată de cronicar ca locul voievodatului acelui Gelou, mai avem până azi un munte, un râu și o localitate care în cursul vacurilor s-an numit ba Ghilău, ba Gilău; eu cred că au păstrat numele acelui prim voievod român. Dovada că numele ar fi autentic românesc, ba chiar antic, ne e adusă de un text grecesc antic pomenind de o localitate din Tracia numită Geloupara, adică satul sau târgul lui Gelou! Exact aceeași ortografie!

Glad trebuie să fie un nume slav deformat de cronicar, care adaugă de altfel că acel voievod venea de la Vidin, fiind probabil bulgar. În fine, Menumorut e vădit o deformare maghiară a numelui vreunui șef de origine turanică - poate și el bulgar, adică protobulgar -, dominând peste populații valahe și slave.

10.Dar argumentul decisiv în ochii mei în favoarea continuității îl constituie păstrarea numelor antice ale tuturor marilor râruri și al numelui munților Carpați din spațiul nostru: Nistru, Prut, Siret, Buzău, Argeș, Olt, Timiș, Mureș, Criș, Someș, Tisa etc. toate, nume atestate chiar înainte de cucerirea romană - și, mai cu seamă, Dunărea, care a păstrat în română o formă diferită de forma romană (Danubius) și apropiată în schimb de numele de ape din limbile baltice! Cine altcineva ar fi putut transmite unor năvălitori barbari aceste antice denumiri decât localnici rămași neurniți cu tot neîncetatul vârtej și curgerea de noi popoare?

Iată de ce am convingerea absolută că numeroase nuclee de populație latinofonă au dăinuit neîntrerupt, în tot Evul Mediu, în spațiul carpato-dunărean - cu legături continue, de altfel, cu populațiile de la sud de Dunăre, căci fluviul n-a constituit niciodată o stavilă pentru comunicație și circulație.

Neagu Djuvara, „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, ediția a VII-a, Humanitas, București, 2008, pp. 23-29